Pe drumul îngust dintre brazi nu venea o singură mașină.
Veneau șase.
În față se afla un SUV negru, acoperit de praf. În spatele lui, două camionete, apoi alte autoturisme. Ultima mașină purta în parbriz sigla unei firme forestiere pe care Elena o recunoscu imediat.
Carpatica Lemn SA.
Una dintre cele mai mari companii din județ.
Și, mai important, principalul furnizor al fabricii la care lucraseră Elena, tatăl ei și Otilia.
SUV-ul se opri în fața porții.
Din el coborî un bărbat trecut de șaizeci de ani, îmbrăcat simplu, urmat de două persoane cu mape sub braț.
— Domnule Victor Munteanu, spuse bărbatul, întinzându-i mâna. Îmi cer scuze că venim atât de devreme.
Otilia rămase cu gura întredeschisă.
— Domnul… Munteanu?
Victor își șterse mâna de rumeguș pe pantaloni înainte să dea mâna cu bărbatul.
— V-am spus că nu era nevoie să veniți cu toată lumea.
— După ce s-a întâmplat ieri, am considerat că este.
Elena îl privea fără să înțeleagă.
Numele Munteanu îi era cunoscut.
Apoi tatăl ei scoase un sunet aproape imperceptibil.
— Nu se poate…
Otilia se întoarse spre el.
— Ce?
— Munteanu. Familia care deține terenurile de dincolo de vale.
Bărbatul venit cu SUV-ul îl corectă calm:
— Nu doar terenurile.
Victor închise ochii pentru o clipă, vizibil deranjat de direcția în care mergea conversația.
Adevărul era mult mai puțin spectaculos decât își imaginase Otilia, dar suficient ca s-o lase fără cuvinte.
Victor nu era un cerșetor.
Era inginer silvic și coproprietar, prin moștenire, al unei suprafețe importante de pădure și al vechiului gater despre care satul credea că fusese abandonat. După moartea bunicului său, refuzase să vândă terenurile unor dezvoltatori și începuse un proiect de refacere a exploatării, cu reguli mai stricte și investiții într-un atelier de prelucrare.
Geaca murdară?
Muncea în atelier.
Căsuța modestă?
O folosea temporar cât timp
Comments