Prima mea reacție a fost să mă uit la doctor.
A doua a fost să mă uit la fetiță.
— De unde știi?
Ea nu răspunse.
Se retrase lângă patul Veronicăi și își trase mânecile peste pumni.
Doctorul Stoica își reveni.
— Alexandru, este un copil speriat. Probabil a văzut simbolurile și…
— Nu-i administrați nimic.
Vocea mea ieșise mai calmă decât mă simțeam.
— Evident că nu mai putem folosi flaconul acesta.
Se aplecă spre cioburi.
— Nu le atingeți.
Se opri.
— Poftim?
— Vreau să rămână exact unde sunt până când personalul competent le poate ridica în siguranță.
Atunci am văzut din nou acea schimbare în expresia lui.
Foarte scurtă.
Dar era acolo.
Nu știam dacă fetița avea dreptate.
Caracterele de pe o etichetă nu demonstrau ce se afla într-un flacon.
Iar reacția unui copil de șase ani nu era o analiză de laborator.
Dar nici nu aveam de gând să permit injectarea unei substanțe insuficient clarificate soției mele.
Am cerut documentația tratamentului.
— Consimțământul.
— Alexandru…
— Protocolul. Proveniența produsului. Aprobările. Tot.
Doctorul își încrucișă brațele.
— Putem discuta în biroul meu.
— Putem discuta după ce verificăm ce era în flacon.
Am solicitat imediat ca situația să fie documentată oficial și am cerut o evaluare independentă.
Resturile flaconului și materialele contaminate nu au fost băgate pur și simplu într-o pungă de mine.
Au fost izolate și preluate corespunzător pentru analiză.
Iar tratamentul Veronicăi a fost suspendat până la clarificare.
Doctorul Stoica era furios.
— După tot ce am făcut pentru soția ta, mă tratezi ca pe un criminal?
— Nu te tratez ca pe nimic.
M-am uitat la el.
— Tocmai asta este ideea. Nu știu încă ce s-a întâmplat.
Fetița stătea într-un colț.
O asistentă încerca să-i ofere apă.
Atunci m-am așezat la câțiva pași de ea.
— Nu trebuie să-mi spui nimic acum.
Mă privi.
— Dar vreau să știi
Comments