Un motan maidanez s-a strecurat în salonul miliardarului aflat în comă

cât să taie răsuflarea tuturor.

— E reacție voluntară, șopti Andrei. Doamne… asta e… incredibil.

Daniela izbucni în plâns. Toate amintirile ei – bune, rele, amare – se îngrămădiră în mintea ei. Ultima ceartă. Ultima privire. Ultima ușă trântită. Și acum… un deget mișcat pentru prima dată în trei luni.

— Tată… te rog… te rog să te întorci la mine…

Motanul își frecă lăbuța de mâna bărbatului și mieună lung, ca un strigăt. Atunci pleoapele lui Gheorghe se mișcară. Întâi ușor, apoi din nou, mai ferm. Ca și cum cineva îl chema dintr-un tunel întunecat.

— Domnule Munteanu, sunt doctorul Grigoraș. Dacă mă auziți, încercați să deschideți ochii.

Timpul părea înghețat. Daniela își ținea respirația. Asistenta își făcuse cruce de trei ori. Doctorul privea fără să clipească.

Apoi… două fante subțiri de lumină se deschiseră.

Ochii lui Gheorghe.

Vii. Prezenți. Conștienți.

— Doamne… a șoptit Daniela. Tată…!

Bătrânul clipi de câteva ori, încercând să înțeleagă