Am rămas nemișcat în scaunul cu rotile, cu mâna dreaptă încleștată pe caietul găsit în încăperea din spatele spălătoriei. Dincolo de perete, soția mea și omul căruia îi încredințasem conducerea celei mai importante clinici ale mele discutau despre moartea mea ca despre o simplă formalitate administrativă.
Nu vorbeau despre durere, despre boală sau despre vreo ultimă încercare de a-mi salva viața. Vorbeau despre termene, documente și proprietăți. Despre momentul în care numele meu avea să dispară din acte, iar ei urmau să preia tot ceea ce construisem.
— Și ceilalți asociați? a întrebat Rebeca. Nu vreau surprize când depunem documentele.
— M-am ocupat de ei, a răspuns Arturo. Trei au semnat deja. Al patrulea încă pune întrebări, dar îl voi convinge.
— Dar dacă Eduardo își revine?
Arturo a râs scurt.
— Nu își va reveni. Am avut grijă de asta.
Am simțit cum îmi îngheață sângele. Până atunci mă agățasem de posibilitatea că interpretasem greșit lucrurile, că exista o explicație pentru perfuziile misterioase și pentru felul în care mă simțeam după fiecare administrare. Dar acum îl auzisem pe Arturo spunând limpede că starea mea nu era un accident.
Mi-am coborât privirea spre caiet. Pe prima pagină era scris, cu litere mici: „Monitorizare — cazuri speciale”. Sub titlu apăreau inițiale, date și observații despre pacienți. Unele însemnări erau atât de scurte, încât nu le puteam înțelege. Altele mă îngrozeau.
„Salon 204 — reacție după administrare.”
„Salon 117 — familie informată despre agravare.”
„Salon 312 — transfer de active finalizat.”
Am întors încă o pagină și am găsit numele unei femei pe care o cunoșteam.
María Fernanda Lozano.
Fusese una dintre primele mele paciente, o profesoară pensionară care își vânduse casa pentru a plăti tratamentul soțului ei. Îmi aminteam că murise cu opt luni înainte, după o internare despre care Arturo îmi spusese că fusese complicată de o infecție
Comments