locul meu.
Luca s-a apropiat încet.
— Mamă…
Am început să plâng. Nu tare. Doar genul acela de plâns care vine după ani întregi în care ai crezut ceva și afli că poate totul a fost diferit.
— Toată viața am crezut că ne-a abandonat…
Luca s-a așezat lângă mine.
— Și eu.
Am stat câteva minute fără să spunem nimic.
Apoi l-am întrebat încet:
— Unde e acum?
Luca și-a coborât privirea.
— În Brașov.
Inima mi-a tresărit.
— E bine?
— Da. Lucrează acolo de mulți ani. Cristina spune că nu și-a făcut altă familie.
Nu știam ce să simt. Furie. Ușurare. Regret. Toate deodată.
— Știe de tine?
— Nu încă. Cristina a vrut întâi să vorbească cu mine.
În seara aceea aproape că n-am dormit. Mă uitam pe geam și retrăiam fiecare moment din tinerețea mea. Toți anii în care îl urâsem. Toate serile în care mă întrebam de ce n-a venit niciodată.
Și undeva,
Comments