nu le recunoșteam.
Unele erau perfect explicabile.
Altele trebuiau verificate.
Iar numele doctorului Stoica apărea repetat în autorizări.
În aceeași perioadă, de fiecare dată când Veronica părea să facă un progres, urma o deteriorare.
Până atunci acceptasem explicația:
„Așa sunt leziunile neurologice.”
Progrese.
Regrese.
Zile bune.
Zile rele.
Acum nu mai puteam presupune nimic.
Veronica a fost evaluată de o echipă independentă.
Nu s-a trezit miraculos.
Nu s-a ridicat din pat în dimineața următoare.
După doi ani de imobilitate, lucrurile nu puteau funcționa așa.
Dar în zilele următoare medicii au început să observe diferențe care meritau urmărite.
Era mai alertă.
Reacționa mai constant.
Unele răspunsuri motorii păreau mai clare.
Pentru mine, fiecare mișcare a degetelor devenise uriașă.
Dar medicii mă avertizau:
— Nu putem atribui încă schimbările unei singure cauze.
Aveau dreptate.
Eu voiam un vinovat.
Ei aveau nevoie de dovezi.
Între timp, autoritățile încercau să afle cine era fetița.
O
Comments