ridicat-o.
În fotografie eram eu, Wilma și doamna Popescu.
Mi-am amintit imediat ziua.
Wilma avea doisprezece ani.
Școala fusese închisă din cauza unei probleme la instalația de încălzire și nu avusesem cu cine s-o las.
O adusesem cu mine la serviciu.
Îmi cerusem scuze de vreo zece ori.
Doamna Popescu comandase pizza pentru toate trei.
La un moment dat făcuserăm fotografia în bucătărie.
Nici nu știam că o păstrase.
— De ce este aici?
— Pentru că vreau să o iei.
Am trecut cu degetul peste ramă.
— Credeam că ați uitat ziua aceea.
— Nu.
În partea de jos a cutiei era un caiet.
L-am deschis.
Pe prima pagină scria:
„Pentru Wilma.”
— Asta ce este?
— Nimic spectaculos. Câteva lucruri pe care mi-ar fi plăcut să mi le spună cineva când aveam vârsta ei.
Am răsfoit paginile.
Nu erau instrucțiuni pompoase.
Erau rețete.
Câteva sfaturi.
Titluri de cărți.
Și mici observații scrise de mână.
Comments