proprietăți.
Întrebări incomode.
Viktor a încercat la început să transforme totul într-un război.
Apoi a realizat că eu păstrasem documente.
Nu pentru a-l distruge.
Ci pentru că, în ultimii doi ani, începusem să înțeleg cât de puțin știam despre propria noastră situație financiară.
Avocatul meu verificase lucrurile înainte să facem orice afirmație.
Nu ascunsesem bani.
Nu golisem conturi.
Nu transferasem proprietăți.
Pur și simplu încetasem să semnez ceea ce Viktor îmi punea în față fără să citesc.
Dar surpriza cea mai mare a venit de la fiul nostru, Anton.
Avea douăzeci și patru de ani.
M-a sunat după aproape o săptămână.
— Mamă, pot să te întreb ceva?
— Sigur.
— De cât timp face tata glumele astea?
— De ani.
Tăcu.
— De ce n-ai spus nimic?
— Pentru că voi le auzeați.
Din nou tăcere.
Apoi:
— Știu.
Vocea i se frânse.
— Și eu am râs uneori.
Mi-au dat lacrimile.
— Da.
— Îmi pare rău.
— Știu.
—
Comments