Nu, mamă. Nu cred că știi.
Inspiră adânc.
— Credeam că dacă tu zâmbești înseamnă că este în regulă.
Asta m-a durut.
Pentru că era adevărat.
Ani întregi îmi ascunsesem umilința atât de bine, încât îi învățasem pe cei din jur că era acceptabilă.
Trei luni mai târziu, Viktor m-a rugat să ne întâlnim.
Într-o cafenea.
Loc public.
Am acceptat.
Slăbise.
— Am început să merg la un psiholog, spuse.
Nu am răspuns.
— Anton nu prea mai vorbește cu mine.
— Îmi pare rău.
— Prietenii…
Se opri.
— Ce-i cu ei?
— Aproape nimeni dintre cei care râdeau în seara aceea nu m-a mai sunat după ce a aflat că ne despărțim.
— Interesant.
Viktor își frecă mâinile.
— Cred că eram un om foarte amuzant cât timp glumele erau pe seama ta.
Nu am spus nimic.
— Îmi pare rău, Alexandra.
— Pentru seara aceea?
— Pentru multe seri.
A fost prima scuză adevărată pe care mi-o oferise.
Și
Comments