Am rămas cu privirea ațintită asupra cutiuței de catifea. Era mică, de culoare vișinie, cu marginile tocite, ca și cum fusese păstrată într-un sertar timp de foarte mulți ani. Tata o ținea în palmă, iar mâna îi tremura atât de tare, încât aproape că a scăpat-o.
⠀
— Deschide-o, Emilia, mi-a spus încet. Te rog.
⠀
Am făcut încă un pas înapoi.
⠀
— Nu vreau să deschid nimic. Vreau să plec de aici.
⠀
Pentru prima dată, am văzut ceva ce nu mai observasem niciodată pe chipul tatălui meu. Nu era furie și nici nerăbdare. Era o tristețe atât de adâncă, încât părea să-l fi îmbătrânit cu zece ani într-o singură clipă.
⠀
— Te rog să mă asculți două minute, a spus el. După aceea, dacă vrei să plecăm, te duc imediat acasă.
⠀
Mi-am scos telefonul din buzunar și l-am ținut strâns în mână. Nu aveam de gând să-l las să se apropie din nou. M-am uitat spre poteca pe care veniserăm, încercând să-mi amintesc drumul înapoi.
⠀
— Vorbește de acolo, i-am spus. Și nu te mai apropia de mine.
⠀
Tata a încuviințat și s-a așezat pe banca veche. A deschis încet cutiuța, apoi a întors-o spre mine.
⠀
Înăuntru nu era niciun inel de logodnă.
⠀
Era un medalion mic, din aur, în formă de inimă.
⠀
Pe suprafața lui erau gravate două inițiale: E și A.
⠀
— Ce este asta? am întrebat.
⠀
Tata a trecut degetul peste medalion.
⠀
— A aparținut mamei tale.
⠀
Am simțit un fior rece.
⠀
— Mama mea este acasă.
⠀
El a închis ochii pentru câteva secunde.
⠀
— Margareta este femeia care te-a crescut, Emilia. Și te iubește mai mult decât orice pe lume. Dar nu este femeia care te-a adus pe lume.
⠀
Am simțit că pământul îmi fuge de sub picioare.
⠀
— Ce?
⠀
Tata și-a ridicat privirea spre mine.
⠀
— Mama ta biologică se numea Ana.
⠀
Am început să râd
Comments