— Răzvan, te rog, oprește mașina! Este tata! Trebuie să răspund!
Soțul meu a aruncat o privire în oglinda retrovizoare. Avea maxilarul încleștat și aceeași expresie rece pe care o afișa ori de câte ori îndrăzneam să-i contrazic mama.
— Răspunde, dacă tot sună. Dar termină repede. Avem multe de pregătit.
Am acceptat apelul cu mâinile tremurânde.
— Tată?
— Mariana, unde ești, fata mea?
Vocea lui era atât de stinsă, încât aproape nu l-am recunoscut. În fundal se auzeau aparate medicale și glasurile unor asistente.
— Sunt pe drum, tată. Ce s-a întâmplat? Mama este bine?
A urmat o tăcere care mi-a înghețat sângele.
— Doctorul a spus că starea ei s-a agravat. Ne-a chemat pe toți cei apropiați. Mama ta te întreabă întruna. Vrea să te vadă, Mariana.
Mi-am acoperit gura cu mâna ca să nu izbucnesc în plâns.
— Vin imediat. Spune-i că vin!
Răzvan a pufnit disprețuitor de la volan.
— Spune-i tatălui tău să nu mai dramatizeze. Toată lumea știa că femeia este bolnavă.
Am încremenit.
— Cine a spus asta? a întrebat tata.
Nu am reușit să răspund.
— Mariana, ești cu Răzvan?
— Da, tată.
— Dă-mi-l la telefon.
Soțul meu a ridicat vocea înainte să-i pot transmite cererea.
— Nu am ce discuta cu el! Închide odată! Mama împlinește șaizeci și cinci de ani și nu am timp pentru prostii!
Am simțit că ceva se rupe definitiv în mine. Până atunci, încercasem să-l conving, să-l înduplec și să-i explic cât de mult sufeream. Însă în clipa aceea am înțeles că nu exista niciun cuvânt care să-i trezească mila.
— Mariana? a strigat tata. Ce se întâmplă acolo?
Am privit portiera blocată, apoi telefonul. Pe ecran, lângă simbolul apelului, se afla opțiunea de înregistrare vocală a conversației, pe care o folosisem uneori pentru a păstra indicațiile primite de la medici. În acel moment, am avut o idee.
Comments