Am privit numele tatălui meu luminând ecranul telefonului și am simțit cum mi se oprește respirația. În ultimele trei zile, tata mă sunase doar atunci când medicii aveau ceva important de comunicat. Iar acum, după avertismentul primit de la spital, mă temeam că apelul acela însemna un singur lucru.

Am activat discret funcția de înregistrare disponibilă pe telefonul meu, apoi am lăsat aparatul pe banchetă, lângă mine. Înregistrarea avea să păstreze tot ceea ce se auzea în interiorul mașinii.

— Răzvan, te rog să mă duci la spital, am spus cât am putut de calm. Mama mea poate muri în orice moment.

— Și ce vrei să fac eu? Să anulez petrecerea mamei pentru că a ta este bolnavă?

— Nu îți cer să anulezi nimic. Îți cer doar să mă lași să cobor.

— Nu cobori nicăieri!

— Este mama mea!

— Și eu sunt soțul tău! Cât timp locuiești în casa mea, faci ce spun eu!

Am privit pe fereastră. Ne apropiam de o intersecție mare, unde semaforul tocmai se schimbase în roșu. Mașinile din față au început să frâneze, iar Răzvan a redus viteza.

Atunci am încetat să-l mai implor.

— Bine, am spus încet.

El m-a privit în oglindă.

— În sfârșit ai