Am rămas cu mâna pe volan, privind-o fără să înțeleg ce voia să spună. În jurul nostru, adolescenți îmbrăcați elegant coborau din mașini, râdeau și își făceau fotografii. Din clădire se auzea muzica, iar la intrare se formase deja o coadă. Numai în mașina noastră părea că timpul se oprise.

Mama a oftat.

— Asta nu știu. Dar în urmă cu doi ani am primit un telefon de la el.

Am ridicat brusc capul.

— Ce telefon?

— Mi-a spus că aflase că am doi copii și că treceam printr-o perioadă grea. M-a întrebat dacă ai nevoie de serviciu.

— Și tu?

— I-am spus să ne lase în pace.

Am simțit cum mă cuprinde furia.

— Dar nu ne-a lăsat.

— Nu, a șoptit mama.

Am privit-o lung.

— Știai că lucrez pentru el?

Mama și-a acoperit fața cu mâinile.

— Am aflat după câteva luni. Când mi-ai spus numele firmei, am înțeles. Dar erai atât de fericit că aveai un serviciu stabil. Mi-a fost teamă că, dacă îți spun, vei renunța.

— Mamă, trebuia să-mi spui.

— Știu. Și îmi pare rău.

Am rămas cu ochii în podea.

Nu voiam să o rănesc. Știam cât muncise pentru noi și câte lucruri sacrificase. Dar mă durea că doi oameni luaseră