Am rămas cu mâna pe volan, privind-o fără să înțeleg ce voia să spună. În jurul nostru, adolescenți îmbrăcați elegant coborau din mașini, râdeau și își făceau fotografii. Din clădire se auzea muzica, iar la intrare se formase deja o coadă. Numai în mașina noastră părea că timpul se oprise.

încuviințat.

— Știu.

A scos o scrisoare îngălbenită.

— Când eram însărcinată în luna a șasea, Victor mi-a trimis asta.

Mi-a întins hârtia.

Scrisul era ordonat, aproape rece.

„Elena, am decis să merg mai departe cu viața mea. Nu pot să-ți ofer familia pe care o aștepți. Îți voi trimite o sumă de bani pentru copil, dar te rog să nu mă mai cauți.”

Am strâns scrisoarea în mână.

— Și ai acceptat?

— Nu. I-am trimis banii înapoi.

— De ce?

— Pentru că nu voiam să creadă că poate cumpăra dreptul de a dispărea din viața ta.

Am rămas tăcut.

Mama a continuat:

— După ce te-ai născut, l-am mai căutat o dată. I-am trimis o fotografie cu tine. Nu mi-a răspuns niciodată.

Georgiana avea lacrimi în ochi.

— Nu știam nimic despre asta.

— Nu este vina ta, draga mea, i-a spus mama.

Am privit fotografia cu mine copil.

— Și cum a ajuns să mă angajeze?