Am rămas cu mâna pe volan, privind-o fără să înțeleg ce voia să spună. În jurul nostru, adolescenți îmbrăcați elegant coborau din mașini, râdeau și își făceau fotografii. Din clădire se auzea muzica, iar la intrare se formase deja o coadă. Numai în mașina noastră părea că timpul se oprise.

spus.

Am fost de acord.

La prânz, Victor a acceptat să ne întâlnim într-o sală de ședințe a firmei, în prezența avocatului.

Când am intrat, părea că îmbătrânise peste noapte.

Purta aceeași cămașă albă pe care o avea de obicei la serviciu, dar cravata îi era desfăcută și sub ochi avea cearcăne adânci.

S-a ridicat când m-a văzut.

— Bogdan…

Am rămas în picioare.

— Știați că sunt fiul dumneavoastră?

Victor a închis ochii.

— Da.

— De când?

— Dinainte să te naști.

Am simțit cum mi se încordează maxilarul.

— Și în tot timpul acesta m-ați lăsat să vă spun „domnule Șerban”?

Nu a răspuns.

— M-ați trimis să descarc marfă, să fac livrări, să rămân peste program. M-ați privit în ochi în fiecare zi și nu mi-ați spus nimic.

— Am vrut să te cunosc, a spus încet.

Am râs fără urmă de veselie.

— Puteați să mă cunoașteți când aveam cinci ani. Sau zece. Sau