Am rămas întinsă în pat, cu ochii deschiși, ascultând pașii soacrei mele îndepărtându-se pe hol. Lângă mine, Răzvan respira liniștit, de parcă nu-mi spărsese buza cu numai câteva ore înainte. M-am întors încet spre el și l-am privit în lumina slabă care pătrundea printre perdele. Pentru prima dată de când îl cunoscusem, am simțit că dormeam lângă un străin.

Nu mai era vorba doar despre umilințele de la masă. Familia în care intrasem pregătea ceva ce mă privea direct, iar eu nu aveam habar despre ce era vorba.

În dimineața următoare, Răzvan s-a trezit bine dispus. A făcut un duș, s-a îmbrăcat într-o cămașă albă și mi-a adus o ceașcă de cafea, ca și cum am fi fost în luna de miere.

— Bună dimineața, frumoaso. Cum te simți?

Mi-am atins buza umflată.

— Cum crezi că mă simt?

El a oftat.

— Ana, am discutat deja. Îmi pare rău. Dar și tu trebuie să înveți să nu o provoci pe mama.

— Nu am provocat-o. Mi-am apărat părinții.

— Vezi? Exact despre asta vorbesc. Nu poți să lași niciodată lucrurile de la tine.

Am înțeles că orice discuție despre palma primită avea să se transforme într-o acuzație la adresa mea. Așa că am schimbat subiectul.

— Ce facem astăzi?

Răzvan a zâmbit imediat.

— Mă