Nu știam cu cine vorbise mama lui la telefon. Nu știam nici ce însemna exact că abia începuseră să mă învețe cine conducea în casă. Dar un lucru devenise limpede: ceea ce se întâmplase la masă nu fusese o simplă izbucnire de furie. Soacra mea așteptase momentul acela, iar Răzvan îi oferise exact reacția pe care și-o dorise.
Am întins mâna spre telefon și am verificat fotografiile făcute mai devreme. Buza îmi era umflată, iar în colțul gurii se vedea o rană deschisă. Am făcut încă o fotografie, apoi am trimis imaginile pe adresa mea de e-mail, împreună cu o descriere a incidentului și ora aproximativă la care se întâmplase.
Nu știam dacă aveam să am nevoie de ele. Dar învățasem de la tatăl meu că, atunci când cineva îți face o nedreptate, primul lucru pe care trebuie să-l faci este să păstrezi dovezile.
La ora două și jumătate dimineața, am auzit din nou zgomote pe hol. De data aceasta erau două persoane. Am recunoscut vocea soacrei mele, urmată de cea a cumnatei mele, Felicia.
— Nu trebuia să o lovească atât de tare, a șoptit Felicia. Acum are buza spartă. Dacă se duce la poliție?
— Nu se duce nicăieri, a răspuns Beatrice. Fetele ca ea nu renunță la o asemenea familie după trei zile. Știe foarte bine ce pierde.
— Dar dacă pleacă?
— Atunci ne ocupăm de asta înainte să apuce să facă scandal. Important este să semneze actele.
Am simțit cum mi se răcește sângele.
Ce acte?
M-am ridicat în capul oaselor și am continuat să ascult.
— Răzvan a vorbit cu notarul? a întrebat Felicia.
— Mâine dimineață. Îi spune că sunt niște formalități pentru afacerea familiei. O fată ca Ana nici nu știe ce semnează, dacă îi vorbești frumos.
Pașii s-au îndepărtat.
Am rămas nemișcată, cu telefonul strâns în palmă.
Comments