Am rămas întinsă în pat, cu ochii deschiși, ascultând pașii soacrei mele îndepărtându-se pe hol. Lângă mine, Răzvan respira liniștit, de parcă nu-mi spărsese buza cu numai câteva ore înainte. M-am întors încet spre el și l-am privit în lumina slabă care pătrundea printre perdele. Pentru prima dată de când îl cunoscusem, am simțit că dormeam lângă un străin.

mergeam la întâlniri cu familia lui.

Și, de fiecare dată când mama lui mă insulta, îmi cerea mie să fiu mai înțelegătoare.

Nu fuseseră incidente separate.

Fuseseră avertismente pe care le interpretasem drept mici neînțelegeri.

Procedurile legale au continuat. Răzvan a încercat să minimalizeze incidentul și a susținut că fusese o ceartă în care amândoi ne pierduserăm cumpătul. Eu am prezentat fotografiile, documentele medicale și mesajele relevante, iar avocatul meu s-a ocupat de pașii necesari.

Nu toate lucrurile s-au rezolvat repede. Au existat termene, declarații și momente în care mi-am dorit să nu mai aud niciodată numele lui Răzvan.

Dar nu m-am întors.

Într-o zi, la câteva luni după despărțire, am primit o scrisoare de la el.

Nu era lungă.

Îmi spunea că îi pare rău, că mama lui îl influențase și că ar vrea să mai încercăm o dată. Promitea că ne vom muta într-un apartament separat și că