Am rămas nemișcată în pragul sufrageriei, încercând să înțeleg ce tocmai auzisem. Ștefan era alb la față, iar cutia frumos împachetată zăcea pe podea, lângă pantofii lui. Fiica mea, Sofia, se uita nedumerită la el, cu mâinile strânse la piept.

din mine își dorea să-l vadă imediat, să-l îmbrățișeze și să se prefacă că seara aceea nu avusese loc. Dar o altă parte, cea care învățase din divorț, știa că încrederea nu se repară doar printr-o scuză.

Am acceptat să ne întâlnim într-un parc, fără Sofia. Era important pentru mine ca discuția să fie despre noi doi și despre ceea ce se întâmplase, nu despre copilul care nu avea nicio vină.

Ștefan m-a așteptat lângă o bancă, cu mâinile în buzunare. Când m-a văzut, s-a ridicat și a făcut un pas spre mine, dar s-a oprit înainte să mă îmbrățișeze. I-am apreciat gestul, fiindcă îmi lăsa libertatea să decid cât de aproape voiam să-l las.

— Îmi pare rău, Elena, a spus. Am văzut chipul Sofiei și pentru o clipă am fost convins că trecutul se repetă. Nu am gândit limpede. Apoi, când mi-am dat seama că tatăl ei este Andrei,