Am rămas nemișcată în pragul sufrageriei, încercând să înțeleg ce tocmai auzisem. Ștefan era alb la față, iar cutia frumos împachetată zăcea pe podea, lângă pantofii lui. Fiica mea, Sofia, se uita nedumerită la el, cu mâinile strânse la piept.

am simțit că tot ce încercasem să las în urmă se întoarce peste mine.

— Înțeleg că ai suferit, Ștefan. Dar Sofia este un copil. Nu are nicio legătură cu datoriile lui Andrei sau cu moartea surorii tale. Și nu merită să fie privită ca o amintire dureroasă de fiecare dată când intră într-o cameră.

Ștefan a încuviințat. Mi-a spus că discutase cu un psiholog despre reacția lui și că începuse să înțeleagă cât de mult îl afectase pierderea Irinei. Nu își dăduse seama că, după atâția ani, încă purta în el atâta furie și tristețe.

— Nu vreau să te pierd, Elena. Dar nici nu vreau să intru în viața Sofiei dacă nu sunt capabil să fiu un adult stabil pentru ea. Am nevoie de timp să-mi pun lucrurile în ordine.

Am apreciat sinceritatea lui, chiar dacă mă durea. Îmi doream o relație frumoasă, dar nu cu prețul siguranței emoționale a