Am rămas nemișcată în pragul sufrageriei, încercând să înțeleg ce tocmai auzisem. Ștefan era alb la față, iar cutia frumos împachetată zăcea pe podea, lângă pantofii lui. Fiica mea, Sofia, se uita nedumerită la el, cu mâinile strânse la piept.

contactat familia Irinei și a propus să clarifice situația. Nu a fost o discuție ușoară. Părinții ei încă îl considerau responsabil pentru multe dintre suferințele fiicei lor, iar Ștefan avea propriile motive să nu aibă încredere în el.

Totuși, după mai multe întâlniri, au reușit să stabilească ce sume fuseseră plătite și ce documente lipseau. Andrei și-a asumat partea de responsabilitate care îi revenea și a acceptat să rezolve obligațiile rămase, în condițiile stabilite de comun acord.

Nu a fost o împăcare spectaculoasă. Nimeni nu a uitat-o pe Irina și nimeni nu a pretins că anii de durere puteau fi șterși printr-un transfer bancar. Dar, pentru prima dată, oamenii implicați au încetat să mai fugă de discuțiile dificile.

La aproape trei luni după seara în care Ștefan o văzuse pe Sofia, am primit un telefon de la el. Mi-a spus că se simțea mai bine, că începuse să înțeleagă de