Am rămas nemișcată în pragul sufrageriei, încercând să înțeleg ce tocmai auzisem. Ștefan era alb la față, iar cutia frumos împachetată zăcea pe podea, lângă pantofii lui. Fiica mea, Sofia, se uita nedumerită la el, cu mâinile strânse la piept.

ce reacționase atât de puternic și că ar vrea să-mi ceară iertare față în față.

Ne-am întâlnit din nou, de data aceasta într-o cafenea. Ștefan părea mai liniștit și vorbea fără să evite privirea mea. Mi-a spus că nu se aștepta să-l iert imediat, dar că voia să-și asume felul în care mă rănise.

— Am făcut-o pe Sofia să creadă că este ceva în neregulă cu ea, a spus. Și asta mă doare cel mai tare. Nu am avut dreptul să reacționez așa în fața unui copil.

Am rămas câteva clipe tăcută. Era exact lucrul care mă preocupase și pe mine în ultimele luni. Sofia întrebase de câteva ori de ce domnul Ștefan plecase atât de repede, iar eu îi explicasem că uneori adulții au probleme pe care trebuie să le rezolve singuri.

— Sofia este bine, i-am spus. Dar nu vreau să mai treacă printr-o situație asemănătoare. Dacă vei face