Am rămas nemișcată în pragul sufrageriei, încercând să înțeleg ce tocmai auzisem. Ștefan era alb la față, iar cutia frumos împachetată zăcea pe podea, lângă pantofii lui. Fiica mea, Sofia, se uita nedumerită la el, cu mâinile strânse la piept.

vreodată parte din viața ei, trebuie să fii sigur că o poți accepta așa cum este, fără să o compari cu altcineva.

Ștefan a încuviințat. Nu mi-a cerut să-l las să o vadă imediat și nici nu a încercat să grăbească lucrurile. Mi-a spus doar că va continua să lucreze la propriile probleme, indiferent dacă noi doi vom mai avea sau nu un viitor împreună.

Am plecat de la întâlnire fără să-i dau un răspuns definitiv. Învățasem că uneori iubirea nu este suficientă pentru a construi o familie. Mai este nevoie de maturitate, răbdare și capacitatea de a nu transforma rănile trecutului în povara celor care nu au nicio vină.

În lunile următoare, viața mea și a Sofiei și-a recăpătat ritmul obișnuit. Mergeam la grădiniță, găteam împreună în weekend și ne plimbam prin parc. Uneori îmi era dor de Ștefan, dar nu mai simțeam nevoia să mă grăbesc spre o