bucur.
— Cristina?
— Da, mamă?
— Vrei să vii la o cafea?
Fiica mea a râs.
— Sunt deja pe drum.
***
Zece minute mai târziu, Cristina a intrat pe poartă cu Andrei de mână.
Băiețelul a alergat direct spre mine.
— Bunico!
L-am luat în brațe.
— Bună dimineața, puiule!
— Mami a zis că facem clătite!
Am râs.
— Atunci clătite să fie!
Cristina m-a sărutat pe obraz.
— Ești bine, mamă?
Am privit casa.
Grădina.
Nepotul.
Fiica mea.
— Da, fata mea. Sunt bine.
***
În următoarele săptămâni, am început să mă obișnuiesc cu noua viață.
Dimineața îngrijeam florile.
La prânz citeam.
Uneori mergeam la plimbare prin cartier.
Alteori venea Cristina cu Andrei.
Nu mai trebuia să urc scări abrupte.
Nu mai aveam grija unei case vechi, în care mereu se strica ceva.
Și, cel mai important, nu mă mai simțeam singură.
***
Într-o după-amiază, Cristina m-a găsit stând pe terasă cu scrisoarea lui Ion în mână.
— Mamă, iar
Comments