că vei avea mereu un loc în a mea.
Cu dragoste, fiica ta, Cristina.”
***
Am strâns fotografia la piept.
Și am început să plâng.
Dar nu erau lacrimile din ziua în care îmi făcusem valiza.
Atunci plânsesem de frică.
Crezusem că devenisem o povară.
Crezusem că toți anii în care îmi crescusem fiica nu mai însemnau nimic.
Acum plângeam pentru că înțelegeam cât de mult greșisem.
***
Cristina nu mă îndepărtase.
Încercase să-mi pregătească un loc al meu.
Nu mă trimisese într-o instituție în care să mă uite.
Îmi oferise o casă aproape de familia ei.
Nu voia să scape de mine.
Voia să-mi fie aproape.
Și, deși surpriza ei mă speriase, amândouă învățaserăm ceva important.
Eu trebuia să-i spun când îmi era teamă.
Iar ea trebuia să-mi vorbească mai deschis, chiar și atunci când avea cele mai bune intenții.
***
În seara aceea, după ce invitații au plecat, am rămas singură
Comments