Am văzut-o pe fiica mea stând pe o bancă într-o piață, cu nepotul meu de cinci ani lângă ea și trei valize la picioare.

și nici de faptul că aveau un copil împreună.

Beatrice nu mai avea acces la companie.

Nici măcar ca invitat.

Într-o dimineață am trecut prin aceeași piață în care îi găsisem pe Daniela și Matei.

Matei, acum în vârstă de șase ani, alerga înaintea noastră după porumbei.

Daniela se opri lângă fântână.

— Aici stăteam.

— Știu.

— Credeam că mi-am pierdut totul în dimineața aceea.

M-am uitat la ea.

— Și acum?

Zâmbi.

— Acum cred că am pierdut doar lucrurile care oricum nu mai erau sigure.

Am privit-o pe fiica mea.

Nu mai avea trei valize la picioare.

Nu mai avea umerii căzuți.

Și nu mai aștepta ca altcineva să-i spună dacă avea dreptul să ocupe spațiu în propria ei viață.

În ziua aceea, când o găsisem în piață, crezusem că cea mai mare trădare era semnătura falsificată pe documentul de concediere.

Nu era.

Adevărata trădare fusese faptul că propriul ei soț acceptase