— Bună ziua, mă numesc Margareta Dumitrescu. Vă sun în legătură cu nunta programată pentru luna septembrie, pe numele Bogdan Dumitrescu și Sonia Marinescu.

și am început să plâng. Nu pentru că regretam decizia, ci pentru că fiul meu, băiețelul pe care îl crescusem singură, ajunsese să vorbească cu mine ca și cum aș fi fost un obstacol în calea fericirii lui.

În acea noapte, am dormit puțin.

Dimineața, m-am trezit devreme și am făcut cafeaua în cana preferată a lui Alexandru. Era o cană albă, cu o mică fisură lângă toartă, pe care refuzasem să o arunc ani întregi.

Am ieșit în grădină. Trandafirii pe care îi plantaserăm împreună înfloriseră. M-am așezat pe banca de lemn și am privit florile.

— Alexandru, am șoptit, nu știu unde am greșit cu băiatul nostru.

Vântul a mișcat ușor frunzele. Mi-am amintit o discuție pe care o avuseserăm cu soțul meu cu puțin timp înainte să moară.

Bogdan avea șapte ani și tocmai începuse școala. Alexandru era deja slăbit de boală, dar într-o seară m-a rugat să