florile și le-am pus într-o vază.
Am mâncat împreună. Am vorbit despre copii, despre Emily, despre grădină și despre lucrurile mărunte care ne lipsiseră amândurora.
La final, Daniel m-a întrebat:
— Catherine, crezi că mai există o șansă pentru noi?
Am rămas câteva clipe pe gânduri.
— Cred că există o șansă să construim ceva nou. Dar nu vreau să ne prefacem că nimic nu s-a întâmplat.
Daniel a încuviințat.
— Nici eu.
— Și vreau să înțelegi că nu mă întorc la viața de dinainte doar pentru că am fost căsătoriți patruzeci de ani.
— Înțeleg.
Am întins mâna peste masă.
— Atunci putem încerca. Încet.
Daniel mi-a luat mâna și a început să plângă.
Nu l-am invitat să se mute înapoi în acea seară.
Au mai trecut câteva luni până când am simțit că sunt pregătită.
În tot acel timp, Daniel și-a respectat promisiunea. Nu mi-a cerut să uit. Nu m-a grăbit. Nu a
Comments