Am făcut un pas înapoi și le-am făcut loc să intre.
Nu din politețe.
Ci pentru că voiam să fie martori.
Casa mirosea a liniște. A ordine. A ani de muncă duși în spate de unul singur.
Pantofii lor au scârțâit pe parchetul lustruit, iar copilul s-a uitat curios în jur, fără să înțeleagă nimic.
Andrei a intrat primul, ca și cum nu plecase niciodată.
A pus cheia pe masă. Gestul lui vechi. Reflexul lui prost.
— Putem sta jos? — a întrebat Alina, strângând mai tare de mâna copilului.
— Nu e nevoie — am spus simplu.
Am rămas în picioare, în mijlocul sufrageriei.
Și am scos un dosar din sertarul comodei.
L-am pus pe masă, lângă cheia lui.
— Asta e tot ce mai ai aici.
Andrei a zâmbit ușor, cu aroganța aia care mă obosise ani întregi.
— Irina, nu dramatiza. O să găsim o soluție. Putem împărți…
— Nu — l-am întrerupt calm. — Nu mai împărțim nimic.
A deschis dosarul.
Pe măsură ce răsfoia, zâmbetul i s-a stins.
Contractul firmei.
Actele casei.
Extrasul de cont.
Și, peste toate, decizia instanței.
— Ce-i asta? — a întrebat, cu vocea schimbată.
— Ce trebuia făcut de mult.
Alina a făcut un pas înapoi.
Simțea. Oamenii simt când se rupe ceva definitiv.
— Firma nu mai are niciun leu pe numele tău — am continuat. — Toate drepturile de administrare ți-au fost retrase. Legal.
— Nu poți face asta! — a ridicat vocea.
— Ba da. Pentru că n-a fost niciodată a ta.
Tăcere.
Copilul s-a jucat cu camionul pe covor, scoțând un sunet mic, repetitiv.
Singurul sunet sincer din toată scena.
— Casa… — a încercat Andrei.
— E a mea. Dinainte să te cunosc.
A închis dosarul cu o mișcare bruscă.
— Și eu? — a spus, aproape șoptit.
Atunci m-am apropiat.
L-am privit direct în ochi, pentru prima dată cu adevărat după ani întregi.
— Tu ai ales deja
Comments