Dar avansul meu? a continuat Sofia.
— Asta a fost altceva.
— De ce? Pentru că banii erau pentru noi?
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
Sofia m-a îmbrățișat.
— Mamă, noi suntem bine. Avem serviciu, avem case, avem familii. Nu mai trebuie să trimiți bani nimănui.
— Dar eu trebuie să muncesc.
— Sigur că poți să muncești, a spus Andrei. Dar nu douăsprezece ore pe zi, până nu te mai poți ridica din pat. Și nu ca să ne întreții pe noi.
M-am așezat.
Pentru prima dată, cineva îmi spunea că am voie să mă opresc.
Și, ciudat, nu știam cum.
Toată viața mea de adult fusese construită în jurul aceleiași întrebări:
„De ce mai au nevoie copiii?”
Nu mă întrebasem aproape niciodată de ce aveam eu nevoie.
Ne-am așezat la masa de Paște pe care o pregătiseră înainte să ajung.
Mirosea a cozonac și friptură, iar nepoții vorbeau toți
Comments