După 10 ani de muncă în Spania, copiii mei m-au sunat și mi-au spus pe un ton rece: „Vino acasă imediat. Nu mai putem așa.” Am cumpărat primul bilet, convinsă că se întâmplase o nenorocire. Când am ajuns la poarta casei mele, am încremenit…

odată.

La un moment dat, m-am uitat în jur și am realizat ceva.

Andrei și Sofia nu mai erau copiii pe care îi lăsasem în România cu zece ani în urmă.

Erau adulți.

Aveau propriile familii.

Și acum încercau să aibă grijă de mine.

După masă, Andrei m-a chemat în curte.

— Mamă, trebuie să-ți spun ceva.

— Ce?

A rămas câteva secunde tăcut.

— Când am aflat cât de rău te simți, m-am enervat.

— Pe mine?

— Pe mine.

L-am privit surprinsă.

— Pentru că te-am lăsat să crezi că încă trebuie să ne salvezi. Tu ai făcut totul după ce a murit tata. N-ai lăsat niciodată să ne lipsească ceva. Dar noi am crescut.

Mi-a luat mâna.

— Lasă-ne și pe noi să fim copiii tăi altfel decât atunci când avem nevoie de bani.

Atunci am început să plâng.

Nu pentru că eram tristă.

Ci pentru că, după atâția ani, povara pe care o