scurs din colțul ochiului. Apoi alta. Și alta. Și-a deschis ochii.
— Sunt… sunt aici… — a spus încet.
Loredana a tresărit speriată.
— Domnule Victor?!
L-a văzut conștient. Cu lacrimi pe față. Cu privirea pierdută.
— Ați… ați fost treaz tot timpul?
A dat din cap, rușinat.
— Am fost un prost… — a șoptit —. Un prost care a vrut să vadă dacă cuiva îi pasă…
Ea l-a privit lung. Fără furie. Fără reproș.
— Atunci ați văzut… — a spus simplu.
Când ambulanța a ajuns, Victor a întins mâna. Nu spre telefon. Nu spre costum. Ci spre copii.
Matei i-a prins degetul. Mara s-a lipit de pieptul lui.
În seara aceea, în patul de spital, Victor a plâns ca un copil. Nu de durere. Ci de rușine. Și de recunoștință.
A doua zi, a făcut primul lucru adevărat din viața lui.
A renunțat la control.
Și a început, pentru prima dată, să fie tată.
Această lucrare
Comments