Fiica mea de 18 ani a murit în timp ce năștea, iar eu i-am crescut singură băiatul

acoperit gura.

Fiica mea fusese speriată.

Îndoliată.

Însărcinată.

Și eu, mama ei, locuisem sub același acoperiș fără să înțeleg cât de mult suferea.

Ultima pagină era pentru Matei.

„Dacă băiatul meu va întreba vreodată despre tatăl lui, spuneți-i că Andrei nu l-a abandonat. Nu a fugit. Nu s-a rușinat de el. Tatăl lui a murit înainte să poată deveni tată, dar l-a iubit înainte să-i vadă chipul.”

Lacrimile îmi cădeau peste hârtie.

Apoi am ajuns la ultima propoziție.

„Mamă, te rog să nu-l înveți pe copilul meu să urască familia lui Andrei. Lasă-l să afle adevărul atunci când va fi suficient de mare pentru el.”

Am coborât scrisoarea.

— De ce ai așteptat zece ani?

Elena nu încercă să se apere.

— Pentru că am fost lașă.

— Zece ani?

— Soțul meu era încă în viață. Mi-a spus că dacă vin la dumneavoastră, îmi va face viața imposibilă. Și am cedat.

— I-ai promis