Fiica mea mi-a propus să locuiesc în subsolul casei ei

am plecat.

În acea seară, când m-am întors acasă, am găsit un plic mic în cutia poștală.

Era de la Mihaela.

Înăuntru se afla o fotografie cu nepoții mei, făcută pe prispa căsuței. Pe spate, fiica mea scrisese câteva rânduri.

„Mamă, îți mulțumesc că m-ai învățat ceva ce ar fi trebuit să știu deja: dragostea nu înseamnă să avem dreptul la timpul și banii cuiva. Înseamnă să ne respectăm unii pe alții. Te iubim.”

Am citit biletul de două ori.

Apoi l-am așezat pe raft, lângă fotografia lui Dumitru.

În acea noapte, am stat pe leagănul de pe prispă cu o pătură peste genunchi și o cană de ceai în mâini.

Silozul era luminat, iar câteva camioane așteptau încă la cântar. Cerul era limpede și rece, iar de undeva, din depărtare, se auzea un câine lătrând.

M-am gândit la ziua în care Tudor îmi împinsese foaia aceea peste masa din