mi-aș fi dorit să-l fi avut atunci.
Au trecut doi ani.
Adrian face acum parte din viața mea.
Nu îi spun „tată” de fiecare dată.
Uneori îi spun pur și simplu Adrian.
Relațiile nu recuperează patruzeci de ani printr-un test ADN.
Maxim îl cunoaște.
La început îi spunea în glumă „bunicul nou”.
Acum îl sună uneori când are nevoie de ajutor cu mașina.
Mama și Adrian s-au întâlnit o singură dată în prezența mea.
A fost incomod.
Dar necesar.
Nu pentru a reînvia trecutul.
Ci pentru a-l lăsa, în sfârșit, acolo unde îi era locul.
Într-o zi, Maxim m-a întrebat:
— Mamă, dacă nu te sunam atunci când i-am văzut intrând în motel, ai fi aflat vreodată?
M-am oprit.
Nu știam.
Poate diagnosticul ar fi obligat-o pe mama să-mi spună.
Poate Alexandru ar fi cedat.
Poate secretul ar mai fi supraviețuit încă un an.
Sau zece.
— Nu știu, i-am răspuns.
Maxim
Comments