Am rămas cu ochii la ea.
Nu știu cât timp.
Poate cinci secunde.
Poate un minut.
— Cum îl cheamă?
Mama își frământă mâinile.
— Adrian Petrescu.
Numele nu-mi spunea nimic.
— Unde este?
— În Brașov.
Am simțit că mi se face din nou rău.
— La două ore și jumătate de mine?
Mama dădu din cap.
— Și în toți anii ăștia n-ai considerat că ar trebui să știu?
— Marina…
— Am patruzeci și unu de ani, mamă!
Vocea îmi răsună prin cameră.
— Patruzeci și unu! Iar tu ai decis că pot să-mi trăiesc întreaga viață fără să știu cine este tatăl meu?
Alexandru încercă să intervină.
— Cred că ar trebui să…
M-am întors spre el.
— Nu.
Tăcu.
— Tu de când știi?
— De două luni.
Am râs fără pic de veselie.
— Bineînțeles.
— Am aflat când medicii au început să întrebe despre istoricul familiei.
— Și două luni ai venit acasă, ai dormit lângă mine și nu mi-ai spus nimic.
— Mama ta era bolnavă.
— Și eu eram soția ta.
Alexandru își coborî privirea.
— Știu.
— Nu, am spus. Cred că abia acum începi să înțelegi.
Ușa se deschise.
Un bărbat de aproximativ cincizeci și cinci de ani intră cu un dosar medical în mână.
Se opri când ne văzu.
Mama își șterse repede obrajii.
— Domnule doctor…
Atunci am înțeles că povestea despre specialist fusese adevărată.
Nu exista nicio aventură.
Niciun motel închiriat pentru o relație secretă.
Doar o femeie bolnavă, un ginere care încercase să o ajute și un secret vechi de zeci de ani care tocmai explodase.
Medicul discută cu mama despre investigații și despre pașii următori.
Nu promise miracole.
Explică faptul că diagnosticul trebuia evaluat complet și că opțiunile depindeau de stadiu, localizare și rezultatele investigațiilor.
Pentru prima dată, am înțeles cât de speriată era mama.
Dar asta nu ștergea minciuna.
În mașină, pe drumul spre
Comments