Fiul meu m-a dus „la mare” și m-a lăsat pe o bancă în fața gării din Constanța, cu un sandvici și un bilet: „Iartă-mă, tată, nu mai pot. Nu mă căuta.”

a cerut restituirea banilor.

Fiul meu a fost nevoit să dea explicații despre documentele prezentate și despre banii primiți. Situația a fost cercetată de autorități, iar eu am continuat demersurile prin avocat.

Între timp, cu ajutorul poliției și al avocatului, am clarificat accesul în locuință și am revenit în casa mea. Cătălin nu a mai avut permisiunea să intre fără acordul meu.

Într-o după-amiază, a venit la poartă. Nu mai avea aerul sigur pe care îl avusese când mă dusese la Constanța.

— Tată, am greșit, mi-a spus. Am crezut că, dacă rezolv vânzarea, o să scap de datorii și o să pot avea grijă și de tine.

— Ai avut grijă de mine lăsându-mă pe o bancă, fără bani și fără să știu cum să mă întorc acasă?

Și-a coborât privirea.

— Mi-a fost frică să-ți spun adevărul.

— Și mie mi-a fost frică, Cătălin. Când am văzut că nu te mai întorci,