M-am oprit în mijlocul holului, simțind cum mi se strânge stomacul. Aveam impresia că nu mai pot respira. M-am sprijinit de o măsuță cu flori și am încercat să-mi adun mințile. Nu mai aveam timp de plâns, nici de ezitat. În mai puțin de patru ore, fata mea urma să jure iubire unui om care nu merita nici să-i rostească numele.
Am închis ochii pentru câteva secunde, apoi am ridicat capul. Știam ce aveam de făcut.
Am intrat în camera de pregătiri a miresei, încercând să-mi țin fața calmă. Julia m-a privit imediat, simțind că ceva nu e în regulă.
— Mamă… ce s-a întâmplat?
M-am apropiat de ea și i-am luat mâinile între ale mele. Era atât de frumoasă, atât de curată la suflet. Nu merita nicio lacrimă din cele care aveau să vină.
— Iubita mea… trebuie să vorbim, am spus încet, cu vocea tremurând.
Privirea ei s-a tulburat pe loc.
— A pățit Leonard ceva?
Mi-a venit să râd amar. Dacă ar fi pățit!
— Nu, n-a pățit nimic. Dar ar trebui, am spus și am simțit cum în vocea mea crește furia pe care încercam să o țin în frâu.
Am luat aer adânc. Nu voiam să-i distrug ziua, dar adevărul trebuia spus. Oricât ar fi durut.
— Julia… el nu te iubește. Nu te-a iubit niciodată. Și-am auzit cu urechile mele… tot ce a zis despre tine. Despre noi.
Ea a încremenit, ca și cum ar fi fost lovită cu ceva invizibil. Machiajul impecabil, visul ei de mireasă, totul părea să se năruie în ochii ei.
— Ce… ce a spus?
Am simțit că mi se rupe sufletul, dar i-am spus tot. Fără să îndulcesc. Fără să protejez. Julia merita adevărul, nu iluzii.
Pe măsură ce vorbele mele cădeau una câte una, am văzut cum tremură, cum își duce mâna la
Comments