Îmi vizitam soția la mormânt când am auzit plânsul unui bebeluș din spatele zidului cimitirului

mea.

— Știm.

— Atunci cine este femeia aceasta? Și de unde știe unde este înmormântată soția mea?

Comisarul nu mi-a răspuns imediat. A scos din dosar o fotografie și a așezat-o pe masă, cu fața spre mine.

Era imaginea unei femei tinere, cu părul castaniu și ochi mari, căprui. Părea să aibă în jur de treizeci de ani.

Am privit fotografia câteva secunde. Apoi am simțit cum îmi tremură mâinile.

Femeia semăna izbitor cu Margareta.

Nu cu Margareta din ultimii ani ai vieții, ci cu soția mea din fotografiile de tinerețe, când abia ne cunoscuserăm.

— Cine este? am șoptit.

— Cristina Pavel. Mama copilului.

Mi-am dus mâna la piept. Privirea, forma feței și zâmbetul discret îmi erau atât de familiare, încât aveam senzația că privesc o fotografie veche a soției mele.

— De ce seamănă cu Margareta?

Comisarul m-a studiat cu atenție.

— Tocmai asta încercăm să aflăm.

În acel moment, ușa s-a deschis