Era un plâns care venea dintr-un loc mult mai vechi, dintr-o parte a sufletului meu pe care o crezusem închisă pentru totdeauna.
Nepoata mea, Emma, s-a așezat lângă mine.
— Bunico, cine este omul acesta?
Am mângâiat fotografia cu degetul mare.
— Un băiat pe care l-am iubit când eram copil.
Emma a privit inelul.
— Și el ți l-a trimis?
— Da. Dacă este cine cred eu că este, atunci a păstrat lucrurile acestea aproape nouăzeci de ani.
Emma a rămas cu gura întredeschisă.
— Nouăzeci de ani?
Am încuviințat.
— Cum îl cheamă?
— Stanislav.
Am rostit numele încet, ca și cum mi-ar fi fost teamă să nu-l sparg.
Emma și-a scos telefonul.
— Trebuie să-l găsim.
Am strâns cutia la piept.
— Unde l-ai întâlnit?
— La librărie. A venit cu un domn mai tânăr, probabil nepotul lui. M-a întrebat cum mă cheamă, iar când i-am spus numele de familie, a început să tremure.
— Și apoi?
— M-a
Comments