inelul pe deget.
Era puțin larg, dar nu conta.
În clipa aceea, am simțit că o ușă pe care o crezusem închisă pentru totdeauna se deschisese din nou.
Nu ne-am căsătorit imediat.
La vârsta noastră, aveam fiecare tabieturile, amintirile și responsabilitățile noastre. Am început prin a ne vedea de două ori pe săptămână. Uneori mergeam în parc, alteori stăteam acasă și răsfoiam albume vechi.
Stanislav îmi aducea flori, deși îi spuneam că nu era nevoie. Eu îi pregăteam prăjitura cu mere pe care o făcea mama mea când eram copil.
Într-o după-amiază, când a gustat prima felie, a închis ochii.
— Are același gust.
Am zâmbit.
— Îți amintești?
— Cum aș putea să uit? Mama ta ne certa mereu că mâncam merele înainte să le pună în tavă.
Am râs amândoi.
Uneori, însă, vorbeam și despre lucrurile dureroase.
Stanislav mi-a povestit despre anii războiului, despre frica pe care o simțise și despre
Comments