pierdem vremea.
Am simțit cum mi se umezesc ochii.
— Ce vrei să spui?
— Vrei să te căsătorești cu mine, Sofia?
Am privit spre Emma.
Nepoata mea plângea deja.
Daniel zâmbea lângă bunicul lui.
M-am întors spre Stanislav.
— Știi că ți-am promis asta când aveam doisprezece ani?
— Îmi amintesc perfect.
— Și știi că ai întârziat puțin?
A izbucnit în râs.
— Doar câteva decenii.
I-am strâns mâna.
— Da, Stanislav. Mă căsătoresc cu tine.
Nu am organizat o nuntă mare.
Am avut o ceremonie restrânsă, la care au participat copiii, nepoții și câțiva prieteni apropiați. Emma mi-a adus un buchet de flori albe, iar Daniel l-a ajutat pe Stanislav să-și aranjeze cravata.
Înainte de ceremonie, am rămas câteva minute singură în cameră.
Pe masă se aflau două fotografii.
Una cu mine și Andrei, soțul alături de care trăisem mai bine de jumătate de secol.
Cealaltă cu Stanislav, băiatul din Varșovia, în fața porții
Comments