noastre de lemn.
Am privit ambele fotografii și am înțeles că inima omului nu funcționează ca o cameră în care trebuie să scoți ceva vechi pentru a face loc unui lucru nou.
Îl iubisem pe Andrei.
Îl voi iubi mereu pentru viața pe care o construiserăm împreună.
Iar faptul că îl regăsisem pe Stanislav nu ștergea nimic din acea iubire.
Era doar un alt capitol, unul pe care nu crezusem că voi mai avea șansa să-l trăiesc.
Când am intrat în încăperea unde ne așteptau invitații, Stanislav stătea în picioare, sprijinit ușor în baston.
M-a privit și a zâmbit.
În ochii lui am văzut aceeași bucurie copilărească pe care o avusese când îmi dăruise primul inel.
— Ești frumoasă, Sofia, mi-a șoptit.
Am râs.
— Și tu încă știi să mă faci să roșesc.
Ne-am rostit promisiunile încet, cu vocile tremurânde.
Nu am promis că vom avea o viață lungă și lipsită
Comments