de necazuri. La vârsta noastră, știam prea bine cât de fragil este timpul.
Am promis doar să avem grijă unul de celălalt, să fim sinceri și să prețuim fiecare zi pe care o vom primi.
După ceremonie, Emma mi-a adus cutia în care se afla inelul de sârmă.
— Bunico, cred că ar trebui să-l păstrezi și pe acesta.
L-am luat în palmă.
Era același cerculeț strâmb, făcut de un băiat de treisprezece ani într-un atelier din Varșovia.
Stanislav s-a apropiat și l-a privit.
— Nu mi-a ieșit prea bine, nu-i așa?
Am zâmbit.
— Ba da. A rezistat mai mult decât ne-am fi putut imagina.
L-am așezat lângă verigheta nouă, într-o cutiuță pe care aveam să o păstrez pe noptieră.
În seara aceea, după ce invitații au plecat, am stat împreună pe verandă.
Stanislav ținea în mână fotografia cu mărul din Varșovia.
— Crezi că mai există? m-a întrebat.
Am privit imaginea copacului
Comments