— Despre ce documente vorbiți? am întrebat, simțind că o nouă contracție îmi strânge abdomenul.
Roman a încercat să se apropie.
— Ana, nu-l asculta. Omul acesta nu știe despre ce vorbește.
Viktor nici măcar nu s-a uitat la el.
— Roman, dacă ai ceva de explicat, o vei face prin avocat. Acum femeia trebuie consultată.
Două asistente au apărut cu un scaun cu rotile.
M-au ajutat să mă așez și m-au dus spre camera de gardă.
Ultimul lucru pe care l-am văzut înainte să trec prin ușile automate a fost chipul lui Roman.
Era livid.
Și nu părea îngrijorat pentru mine.
Părea îngrozit de prezența lui Viktor.
În sala de consultații, o doctoriță cu părul prins la spate m-a întrebat câte săptămâni de sarcină aveam.
— Douăzeci și șase, am răspuns. Sunt tripleți.
Mi-a măsurat tensiunea, apoi a început examinarea.
— Aveți contracții. Trebuie să verificăm dacă există modificări ale colului uterin și să monitorizăm copiii.
Am simțit că îmi dau lacrimile.
— O să nasc acum?
— Nu știm încă. Dar sunteți în locul potrivit și vom face tot ce este necesar.
Am fost conectată la aparatele de monitorizare.
Pe ecranul ecografului au apărut trei siluete mici.
Trei inimi care băteau.
Doctorița mi le-a arătat pe rând.
— Acesta este primul bebeluș. Aici este al doilea. Iar acesta este al treilea.
Am început să plâng.
— Sunt bine?
— În acest moment, activitatea lor cardiacă este prezentă. Dar trebuie să vă ținem sub observație.
Am închis ochii.
Nu-mi doream nimic mai mult decât să-mi pot ține copiii în brațe, sănătoși.
La scurt timp, medicii au decis să mă interneze.
Aveam nevoie de supraveghere, iar riscul unei nașteri premature nu putea fi ignorat.
Înainte să fiu mutată într-un salon, o asistentă m-a întrebat dacă doream să anunțe pe cineva din familie.
Am ezitat.
Nu aveam părinți în viață.
Nu
Comments