În timp ce ambulanța îl ducea pe tata la spital, mi-a strecurat un plic în mână și mi-a șopti

aveau să decidă dacă era nevoie de tratament pentru controlul ritmului cardiac și de monitorizare continuă.

Mama s-a prăbușit pe un scaun din sala de așteptare. Pentru câteva minute a plâns în tăcere, cu fața ascunsă în palme. M-am așezat lângă ea și am ținut-o de mână. Orice se întâmpla între părinții mei, nu puteam uita că tocmai fusese la un pas să-și piardă soțul.

După aproape o oră, mama s-a ridicat să caute o cafea. Mi-a spus că avea nevoie să meargă și la toaletă și că se întorcea imediat. Am urmărit-o dispărând după colț, apoi am scos plicul de sub hanorac.

Era alb, puțin îndoit și sigilat cu bandă adezivă transparentă. Pe față, tata scrisese numele meu cu litere mari.

„PENTRU SARAH. NUMAI DACĂ ESTE NECESAR.”

Sub nume era o dată.

Cu aproape șase luni în urmă.

Mi s-a strâns stomacul. Tata pregătise plicul cu mult înainte de