A zâmbit.
— Și acum?
Am inspirat adânc.
— Acum sunt recunoscătoare.
— Pentru ce?
— Pentru că sunt aici. Pentru tine. Pentru mama și tata. Pentru toți oamenii care m-au iubit și atunci când eu nu reușeam să mă iubesc.
Bogdan mi-a sărutat mâna.
— Eu te-aș alege din nou.
Am râs.
— Chiar și cu toate problemele mele?
— Cu toate lucrurile care te fac să fii tu.
Am rămas câteva minute în liniște.
Înainte să plecăm, m-am întors și am privit încă o dată culoarul pe care pășisem în rochie de mireasă.
Mi-am amintit peruca blondă.
Vorbele crude ale Rodicăi.
Lacrimile mele.
Dar, mai presus de toate, mi-am amintit-o pe mama.
Cum se ridicase din bancă.
Cum își scosese peruca.
Și cum îmi spusese, fără să aibă nevoie de un discurs lung, că nu trebuie să-mi ascund suferința pentru a fi acceptată.
În ziua nunții mele, soacra a încercat să mă convingă că lipsa
Comments