Înainte ca fiul meu de 19 ani să moară, și-a donat inima unei fete de 18 ani

păstrat scrisoarea.

— O citesc prea des.

Ana zâmbi.

— Atunci cred că Luca m-ar certa dacă nu te-aș întreba eu.

Îmi întinse stetoscopul.

— Vrei?

Am început să tremur.

Am așezat cu grijă stetoscopul acolo unde mi-a arătat.

Și am auzit bătăile.

Una.

Apoi alta.

Și încă una.

Am închis ochii.

Pentru câteva secunde am vrut să spun numele lui Luca.

Dar mi-am amintit scrisoarea.

„Eu am murit. Ea a supraviețuit.”

Am deschis ochii.

— Este puternică, am spus.

Ana zâmbi printre lacrimi.

— Da.

Nu am devenit mama ei.

Ea nu a devenit fiica mea.

Dar am rămas în viețile una alteia. Uneori vorbeam despre Luca. Alteori despre lucruri care nu aveau absolut nicio legătură cu el. Facultatea ei. Munca mea. Filme. Vacanțe. Viața.

Și tocmai asta cred că și-ar fi dorit.

Ani întregi mă temusem că, după ce îmi pierdusem soțul și apoi copilul, nu mai aveam nimic.

Fiul meu îmi lăsase