L-ai iubit? am întrebat.
Ana începu să plângă.
— Da.
Apoi scoase telefonul.
Avea fotografii cu ei doi.
Luca zâmbind într-o cafenea din Brașov.
Luca ținându-i umbrela.
Luca făcând o grimasă în fața Castelului Peleș.
Am râs și am plâns în același timp.
Pentru prima dată după moartea lui descopeream o parte din viața fiului meu despre care nu știusem nimic.
Dar nu am pus mâna pe pieptul Anei.
Nu i-am cerut să ascult inima.
Nu atunci.
Mi s-ar fi părut că transform corpul ei într-un monument pentru copilul meu.
Câteva luni mai târziu, ea a fost cea care a adus vorba.
La aniversarea de douăzeci de ani a lui Luca, ne-am întâlnit din nou. Ana avea voie să ducă o viață ceva mai normală, deși controalele medicale și tratamentul continuau să facă parte din fiecare zi.
La un moment dat, scoase din geantă un stetoscop.
— Corina mi-a spus că ai
Comments