la poartă.
Nu a încercat vreun cod vechi.
Nu mi-a cerut să deschid.
A spus doar:
— Pot să intru?
Poate că pentru altcineva întrebarea aceea nu ar fi însemnat nimic.
Pentru noi însemna totul.
Am lăsat-o să intre.
S-a așezat la aceeași masă unde fusese dosarul.
— Tatăl tău încă spune că l-ai umilit.
— Tata s-a umilit singur când a spus altora că a construit ceva ce nu a construit.
Mama și-a privit mâinile.
— Știu.
Era prima dată când o auzeam spunând asta.
— Iar eu n-ar fi trebuit să ofer casa ta altor oameni.
— Nu.
— Am crezut că, fiind familie…
M-am uitat la ea.
S-a oprit singură.
— Da, spuse încet. Știu. Asta nu-mi dădea dreptul.
Nu ne-am îmbrățișat dramatic.
Nu s-au reparat ani întregi într-o după-amiază.
Dar înainte să plece, mama s-a oprit lângă ușă.
— Data viitoare când vrem să venim… te întrebăm.
— Și trebuie să accepți că răspunsul poate fi
Comments